Într-o joi seara târziu, în pasaj la staţia de metrou de la Times Square, unde şuvoiul de lume se revarsă necontenit din ambele direcţii la orice oră, în spatele meu, un ardelean serios către consoarta sa probabil: "Stai tu, dragă, să treacă valul ăsta că ne pierdem". De nu m-ar fi luat un râs greu de oprit m-aş fi întors să le explic că "valul ăsta" nu trece niciodată acolo. Mai târziu, în tren, m-a lovit din plin un moment de melancolie de care nici un om care a stat vreodata departe de casă nu este străin. Am realizat atunci că şi ardelenii au Nea Mărinii lor care-ţi picură momente comico-duioase peste cotidianul robotic când te aştepţi mai puţin.
Şi am realizat că, în timp ce pe unii îi ia valul şi îi loveşte de stânci, iar pe alţii îi ia valul şi îi duce departe, noi, românii, rămânem veşnici spectatori comentând totul de pe margine. Amuzanţi spectatori, dar cam pierduţi în peisaj...Să fie oare vina valului care ne obturează drumul sau neputinţa noastră de a ne vedea pe val, acolo unde ne este locul?
