Cadou de la Steli/ Amintiri din copilarie

E toamna tarzie, s-a innoptat deja si am iesit de la scoala. Cu ghiozdanul in spate, ma grabesc spre casa, cand la un moment dat, ridic capul si imi dau seama ca simt un miros pe care nu l-am mai simtit de ... anul trecut. E mirosul fumului care iese pe cosurile caselor si se amesteca prin aerul rece de afara. Pentru mine, acela era primul semn ca venea iarna, ca veneau sarbatorile, in satul din Baraganul batut de vant. Cine a fost iarna la tara, macar o data, e imposibil sa nu isi aduca aminte de acel miros, care pentru mine inseamna Acasa, inseamna Sarbatori, Vacanta de iarna.

Inainte de ultimele zile de scoala, venea al doilea semn important: taiatul porcului. Cu o seara inainte se ascuteau cutitele, se puneau paiele la adapost si de fiecare data, era hotarata ora, cu mare exactitate. In dimineata urmatoare, ne trezeam devreme, nu din voia noastra, ci din a lui Ghita, care isi dadea obsetescul sfarsit. Pana se apucau de parlitul porcului, pe atunci cu paie, eram si noi imbracate bine, gata sa iesim afara, era imposibil sa ratam o astfel de sarbatoare. Erau cam 4-5 persoane la noi in curte, mai ales vecini, care se incalzeau pe gerurile alea cu o tuica fiarta. Urma pomana porcului, Doamne ce buna era! Noi copii intelegeam ca daca a murit Ghita vine Mosul, nu mai e mult.

Ei si venea ultima saptamana dinainte de Craciun. Conducatoare de ostilitati: mami, educatoare, noi 6 pitici: 5 verisoare si 1 var. Toti apropiati de varsta. Adunati de mami intr-o camera, incepeam sa lucram la materialele noastre de impodobit camerele si sa cantam cantece de iarna (si acum le tin minte). Cu multe ziare pe jos, unii taiam hartie colorata pentru lanturi, altii faceam stelute pentru geamuri si perdele, altii lipeam zalele. Eram o mica fabricuta in care lucram cu mare drag, dar mai ales cu sarg.

23 decembrie, s-a inserat. Afara e un ger de crapa pietrele, zapada incepe sa scartaie sub picioare. Dar sunt bucuroasa, imi pregatesc manusile si sacosica. Mai e mult pana plecam? Imi repet colindul : “foaie verde lamaita noi suntem de gradinita si-am venit sa colindam, pe la case sa uram: Buna dimineata la Mos Ajun”. Vine prima ceata de colindatori, ajunge tati de la munca si plecam. E primul an cand ne aventuram mai departe, pe strada, nu doar la vecinii din jur. Desi am inghetat, sunt foarte bucuroasa si sunt pregatita de noua aventura. Ajungem la casa sefului. Intram, ne dau prajiturele si o carte. Doamne, ce frumoasa este! Nu e mare, cam cat pentru mine, e cu randunele si are toate filele cartonate. Nu am mai vazut asa ceva, sunt atat de fericita! Multumim si pornim spre casa cu sacosica plina de mere, nuci si covrigi si cartea in mana.

In noaptea intunecata se zaresc luminite la toate casele, de la braduti. Daca am fost cuminte, cat am fost la colindat, Mosul mi-a adus si mie bradut si cadouri. Si.am fost. Vad de afara luminitele bradului de pe hol. A venit Mos Craciun.

24 decembrie, miros de cozonaci, de brad, de coliva. La tara, la mine, se imparte grau fiert in ajunul Craciunului, se aseaza pe niste foi foarte subtiri coapte pe plita. “Sunt vesmintele lui Hristos”, ne spune tainica bunica. Se insereaza si vin din nou colindatorii: de data aceasta sunt mari, numai baieti si intreaba mereu pe cine sa colinde. Sunt colindele de fata, de baiat, de casa, de Popa. Multe s-au uitat, nu s-au mai cantat, dar pe noi ne bucura si astea care mai sunt. Ultimele cete sunt de oameni mari, de varsta lui tati. Din camera noastra, de sub plapuma asteptam nerabdatoare sa auzim o voce foarte cunoscuta si care noua ne pare cea mai frumoasa si mai melodioasa. “ E tati!, canta si el”. S-au incheiat colindele, putem adormi linistite.

25 decembrie ne trezim in miros de bunatati, mancaruri felurite, vin fiert. Se intorc bunicii de la biserica, luam masa si mergem apoi in camerele noastre, unde mai stam la povesti, ne jucam si ascultam colinde.

Sarbatorile pentru noi, copii, se incheiau cu Revelionul. Parintii plecau sa petreaca pe la vreun restaurant, iar noi, cei 6 pitici, din nou impreuna, ramaneam cu bunicii. Pregateam impreuna masa, ne uitam la televizor, ne jucam. Daca aveam noroc, mancam bananele facute rost la Craciun, “pe sub mana”. In fiecare an erau asezate in acelasi loc: sus pe sifonier, invelite in ziar. Cand se apropia ora 12, intram intr-un fel de agitatie. Trebuia sa ne pregatim, ieseam afara, la strada si acolo avea sa se intample momentul mult asteptat. Nu va ganditi la artificii, pocnitori, nuuuu. Lumea iesea din curti si facea focuri mari sa se vada pana departe. Noua ne facea mereu bunicul, nu pregeta niciodata. Nu exista Revelion fara foc! Eram asa fericiti in jurul focului! de parca toate relele se duceau cu focul acela si veneau numai lucruri bune pentru noi toti.

Totul incepea si se sfarsea cu un foc si mirosul pe care acesta il imprastia.

Steli